Omul cu două inimi

„Călător pe tărâmul accidentat al cuvintelor, Florin Caragiu este poetul paşilor mici şi al cutelor de sens fin încreţite. Întâmplările pe care le descrie sunt, cum însuşi spune, „micile întâmplări ale absenţei”. Fiind cunoscut ca un promotor, în meditaţiile sale teologice, ca şi în cele despre artă, al conceptului creştin de iconicitate, Caragiu se arată decis să facă din acesta o cheie hermeneutică unsă să dezlege o anumită lectură creştină a existenţei în ansamblul ei.
Poetul nu procedează ca un transformist şi nici ca un utopic, pentru că urmăreşte nu eliminarea radicală a vechii lumi, ci, mai întâi de toate, VEDEREA ei ALTFEL, prin iconizarea lucrurilor, pasibile, prin urmare, de a fi văzute „dublu”, şi cu atât mai clar. Libertatea alternării registrelor, mişcarea lăsată să curgă fără teama de ciocnire între stările aparent opuse, evitarea localizării într-un punct de aplicaţie unic a forţelor lejer coordonate, cultivarea divergenţelor blânde şi a convergenţelor prin „entanglement”, acestea sunt câteva din aspectele distinctive pe care ni le transmite poezia din acest volum. O poezie care iconizează deopotrivă fericirea şi durerea, lăsându-le să se reflecte una în alta. Ori, precum atât de reuşit spune poetul, „LĂSÂND FĂRĂ CHIN DUREREA ÎNTREAGĂ”... Un vers ce sună memorabil.” (Carmen C. Lasswell - filolog, dr. estetică)