Respiră cu mine

„Diana Caragiu e, din prima clipă, Diana Caragiu. Adică e un poet care rămâne în poezie de la prima venire. „Eu sunt eu”, o sintagmă din poemul „eu rămân” („eu n-am să plec, spun / eu sunt eu / tu poţi să potcoveşti un trifoi / dimineaţa ta ştie să stea în cumpănă / să ţină pe umeri două căldări goale / să mulgă a fi / să bem fără de moarte”), mi se pare, astfel, definitorie pentru acest insolit şi incitant volum de debut de acum, „Respiră cu mine”.
Textele ei sunt complice cu realul până la un punct, acest punct fiind ales deloc întâmplător, pentru că dincolo de el are loc o explozie a imprevizibilului care aruncă logica în coşul cu locuri comune. Astfel, ni se impune ideea că avem de-a face, limpede-limpede, cu o cerebrală. Autoarea se complace (şi bine face) în a „scrie” scenarii cu trepte independente între ele („timpul, desfăcut la doi nasturi, uşor indecent, croşetează / unul pe faţă, unul pe dos”), acestea, treptele, putând fi permutate, cu o relativă uşurinţă, în permanenţă între ele, cu bucurie, cu ironie, cu ingeniozitate, cu sarcasm, în genere de fiecare dată cu inteligenţă electrică."(Nicolae Tzone)

„Volumul de versuri al Dianei Caragiu nu e doar o carte semnată de ea, ci e o lume. O lume pe care Diana a construit-o cu grijă, iar când a scos-o la lumină a făcut-o fără frici şi stângăcii. Axa e una temporală, însă o temporalitate subiectivă, cum vedem în versurile: „nu mai am ochi / am în schimb două cadrane mari / două ceasuri pentru aducere aminte” (fecundă). Timpul e marcant doar în măsura în care e trecut sau aproape de sfârşit – amurgul e prezent ca un fir roşu de-a lungul poemelor – e copilărie, e purtătorul celor morţi, e un spaţiu al amintirii care se lasă căutat: „mâine vom cumpăra raci / şi-i vom întreba cum dăm timpul înapoi / ei ştiu pe de rost mersul trecutului” (la ce oră ai spus că vii). Fiecare loc şi fiecare sentiment sunt personificate. Zilele, cerul, scaunul, cuvintele – toate primesc un trup, o personalitate şi sunt puse pe treabă, au ceva de spus sau de făcut. În lumea Dianei nu sunt oameni. Există doar acel tu, acel destinatar aproape imperceptibil. Adevăratele entităţi sunt senzaţiile şi spaţiile, care se corporalizează şi desenează în poeme. Răspunsul… „poartă chipiu soldăţesc, / bocanci şi cureaua lată de piele bovină / pe care-şi ascute limba în fiecare dimineaţă (…) fiecare atingere ce vine către mine (…) linişte / păşeşte tăcerea” (la ce te bolovănezi) sau „să treacă şi noaptea asta, să nu se arunce în aer / să vină apoi roua în şosete căscate” (râdeam de moţul bascului). Aproape că nu există vreun poem în care să nu fie personificat momentul cheie, sentimentul cheie. Şi aceste personificări devin prize cu realul nu prin asocierea imaginii, ci prin activităţile întreprinse. Fiindcă cerul salivează, liniştea are călcâiele crăpate, floarea de cactus pune cepuri, cuţitul cântă „ob-la-di, ob-la-da life goes on, bra”, liniştea stătea în cot, inima stătea priponită într-un gard şi multe alte activităţi care dau formă lumii închipuite de poeta Diana Caragiu. Multe imagini puternice, culori, sugestii. O lume care mi-a readus în suflet pictura impresioniştilor. Respiră cu mine e un debut altfel ce nu încearcă alipirea de grupuri sau curente, ci doar de poezie prin conturarea unei lumi aparte, halucinante, în care viaţa parcă lipseşte (lipsa oamenilor), parcă explodează pătrunzând în fiecare spaţiu. Lectură plăcută!" (Moni Stănilă)